Intervenţii de conservare – restaurare aplicate în cazuri extreme PDF Imprimare Email
Autor Cornelia şi Dinu Săvescu   
Sâmbătă, 29 Mai 2010 12:10

01Două metode de consolidare a rezistenţei structurilor lemnoase degradate în urma atacului biologic

Degradările structurii lemnoase produse de atacul biologic, necesită un mod de abordare pragmatic bazat pe o gândire cu profil tehnic şi atenţie la detaliile de rezistenţă ale structurilor lemnoase.

02

În mentalitatea colectivă, s-a împământenit ideea de a completa masa lemnoasă lipsă în urma atacului biologic, cu o cantitate de material egală ca volum; indiferent că vorbim de: ceară, clei, Paraloid, materiale sintetice, ipsos, etc. Aceste materiale au fost alese pentru că pot trece din starea de lichid înainte de a fi introduse, în starea de solid după ce sunt introduse în masa lemnoasă.

Cercetarea în timp a suprafeţelor  peliculei de culoare, a evidenţiat faptul că  suporturile modificate prin adăugiri de noi materiale de aceeaşi natură sau de naturi diferite, sau, mai grav, transpunerea stratului pictural pe suporturi diferite, lasă urme specifice şi transformă originalul, modificându-l în mod ireversibil.

Considerăm că impregnarea suporturilor cu materiale de consolidare, care, toate, fără excepţie, odată introduse în operă sunt ireversibile şi vor modifica în timp originalul, depăşeşte limita competenţei restauratorului -  dacă suntem de acord că acesta are datoria să prelungească existenţa operei, aşa cum i-a parvenit, dincolo de generaţia sa, fără să modifice originalul.

Din acest motiv noi am căutat o abordare diferită a problematicii suporturilor degradate în urma unui atac biologic.

La o analiza atentă a operei de artă, înaintea procesului de conservare-restaurare, am constatat că:

1 - atacul biologic rupe structurile de rezistenţă din interiorul masei lemnoase şi astfel pune în pericol existenţa, ca întreg, a operei de artă.

2 - se poate observa că în urma unui atac biologic masiv, scade greutatea masei lemnoase, care este chemată să susţină stratul pictural. (În urma măsurătorilor de greutate efectuate asupra stratului pictural, am  constatat că suportul lemnos este supradimensionat pentru greutatea stratului pictural pe care  îl  susţine.)

Drept urmare am încercat să răspundem la cele două problematici ivite înaintea procesului de restaurare astfel:

1a -  la primul punct am încercat să legăm mecanic, cu lemn de balsa, structurile de rezistenţă rupte, în funcţie de o ordine a priorităţilor dinainte stabilită (modul de panotare şi prezentare a operei de artă în ansamblul Iconostasului,  forţele de comprimare şi cele de tracţiune care se ivesc în procesul de complectare cu lemn nou etc.)

2b - La al doilea punct am încercat să nu completăm inutil masa suportului lemnos acolo unde greutatea stratului pictural era susţinută suficient de arhitectura suportului lemnos.

Problematica pe care o semnalăm în materialul de faţă a fost întâlnită de echipa noastră la Iconostasul de la Biserica Mănăstiri Humor şi Iconostasul Bisericii din Arbore.

Ambele  iconostase prezintă aceleaşi forme de degradare datorate atacului biologic generalizat, care a produs degradări majore până la nivelul peliculei de culoare.

Aceste forme de degradare au fost identificate ca fiind produse de către “Capricornul casei - Hylotrupes bajulus” - care prezintă la naştere 3mm, ajungând să aibă o talie de 10-20mm. Este de culoare neagră, alungit, cu elitre ornate şi are un ciclu evolutiv de 3-10ani. Galeriile create sunt ramificate şi sunt dispuse în etaje.

 

A. La  Iconostasul Bisericii Mănăstirii Humor formele de degradare mai virulente se aflau poziţionate în zona centrală a Iconostasului, fiind afectat tot registrul Apostolilor. Structura de susţinere a Iconostasului a fost degradată în zona stâlpului din dreapta şi în toată zona inferioară, creând o relaţie instabilă între elementele componente.

Starea de conservare a Icoanelor din registrul Apostolilor din zona centrală – scena Deisis – prezenta degradări datorate atacului biologic dus într-o fază limită, practic interiorul suportului era transformat într-o pulbere fină de rumeguş, iar sub stratul pictural suportul lemnos s-a transformat dintr-un întreg, într-o casetă cu pereţi din furnir foarte fin şi subţire care ascundea în interior o masă de rumeguş de consistenţa făinii. Icoanele prezentau o pojghiţă subţire de suport, sub care, ca într-o casetă închisă, volumul materiei lemnoase era transformat în pulbere. De altfel dacă întorceai Icoana cu susul în jos, conţinutul interior al Icoanei ocupat de rumeguş la bază, migra, ca într-o clepsidră, în partea cealaltă.

Tot ansamblul prezenta pericol de implozie, de prăbuşire spre interior.

Versoul este pictat într-o formulă decorativă şi, conservă urme de degroşare din bardă a blatului, element care oferă date de cercetare istorică – ceea ce ne-a obligat la o conservare în totalitate, a feţei şi a versoului.

 

B. La Arbore, Iconostasul prezenta, în mare, aceleaşi probleme ca la Humor. În plus, scheletul de susţinere a Iconostasului, de la verso, pe care ansamblul este construit, era degradat în proporţie de 80% de atacul biologic. Singura neafectată era grinda care lega peretele de nord şi sud şi care a rămas pilonul de rezistenţă pe care se putea consolida  structura de rezistenţă a ansamblului Iconostasului.

Suportul Iconostasului de la Arbore a fost construit la faţa locului, pe cinci registre, ataşate şi intimizate între ele prin legături mecanice de tip “cep”, apoi a fost aşternut grundul  care a îmbrăcat suprafeţele într-un tot întreg, peste care a fost aşternută pelicula de culoare şi  foiţa metalică. O eventuală detaşare a elementelor din Iconostas a devenit imposibilă fără distrugerea originalului. Astfel că versoul cu schela de susţinere şi rezistenţă a ansamblului  Iconostasului, a intrat în procesul de restaurare fără ca elemente din Iconostas să poată fi detaşate.

În acest material, supunem atenţiei un punct de vedere asupra procesului de conservare şi restaurare,  asupra unghiului de abordare a acesteia.

Acest punct de vedere, porneşte de la premisa că structurile lemnoase conţin un procent de umiditate în structură, iar introducerea consolidanţilor (ceară, colofoniu, vernis de orice tip, Paraloid, sau orice alt material consolidant injectabil), vor consolida doar aparent şi vor degrada ireversibil structurile lemnoase prin obturarea fibrei lemnoase.

În timp, aceste structuri obturate, fără posibilitatea de a produce un schimb normal cu umiditatea relativă a microclimatului, se vor transforma în pulberi, încetând să contribuie la rezistenţa suportului de lemn.

De aceea, degradările structurii lemnoase produse de atacul biologic, necesită un mod de abordare pragmatic bazat pe o gândire cu profil tehnic şi atent la detaliile de rezistenţă ale structurilor lemnoase.

Doar în cazul în care structurile de rezistenţă ale suportului sunt întrerupte, şi din cauza acestora pelicula de culoare se degradează,  intervenţia este necesară şi oportună. Iar în acest caz intervenţia trebuie să se limiteze numai la refacerea structurilor care sunt necesare la rezistenţa ansamblului.

În cazul în care nu sunt afectate structurile de rezistenţă, putem spune că atacul biologic, odată stopat, elimină un balast inutil de materie atâta vreme cât scopul suportului este de a susţine greutatea stratului pictural; de cele mai multe ori acesta fiind supradimensionat.

De aceea este important să ştim care este greutatea reală a stratului pictural (format din grund şi pelicula de culoare) care trebuie susţinut de schelajul suportului.

Astfel, după cântărirea stratului pictural la Iconostasul Bisericii Mănăstirii Humor, valorile rezultate sunt: 31,4kg.+-3% x 35m2; iar la Iconostasul Bisericii din Arbore valorile rezultate sunt: ~ 54,8kg.+-3%  x 54m2. În schimb, suportul şi structura de rezistenţă care susţin valorile de mai sus, sunt capabile să suporte: ~ 443kg. în primul caz şi ~ 657kg în al doilea caz.

Prin faptul că structura este confecţionată pe model de schelă fixă cu capete prinse în puncte fixe în pereţii de nord şi sud, capacitatea de susţinere a unor greutăţi creşte mult, astfel încât poate ajunge la o valoare de 1000 de ori mai mare, decât este necesar pentru a susţine pelicula de culoare. Cele două tipuri de forţe care iau naştere, cele de compresiune [dinspre stratul pictural] şi forţe de încovoiere [la versoul iconostasului], se pot calcula după formula matematică de calcul a rezistenţei la încovoiere care este:

 

Q(sigma) = [(3 x P x I) : (2 x b x h)] x [N / m2]

P = forţa sub care se rupe proba exprimată în Newton;

l = distanţe între reazemele probei exprimată în metri;

b = baza secţiunii transversale a probei exprimată în metri;

h = înălţimea secţiunii transversale a probei exprimată în metri;

Bineînţeles că nu este necesar un calcul pentru forţa de rezistenţă a unei schele, aşa cum este cea din spatele unui iconostas, (care poate să susţină etajul unei clădiri familiale) pentru a vedea dacă susţine sau nu pelicula stratului pictural!

Dar acest exerciţiu ne poate conştientiza asupra faptului că, în general, structurile lemnoase din spatele stratului pictural sunt mai mari decât ar fi necesar; iar atunci când are loc atacul biologic, putem gândi că acesta mai subţiază şi un balast inutil.

Unghiul de abordare ar trebui să fie acela care înţelege raportul şi relaţia dintre  ansamblu şi componente şi care sesizează că restaurarea suporturilor de lemn care au suferit un atac biologic generalizat este o problemă de rezistenţă a structurilor şi nu o problemă de chituiri, înlocuiri de mase lemnoase vechi cu mase lemnoase noi sau înlocuiri de mase lemnoase atacate, cu consolidanţi naturali sau sintetici.

Problematica consolidării suporturilor de lemn prin injectare este veche şi este amintită în sec. 18 de DIONISIE DE FURNA – „Erminia picturii bizantine” care spune în capitolul “cum se repară Icoana putrezită”: ”când voieşti să îndreptezi Icoana putrezită, fă aşa: … mai întâi curăţeşte bine tot putregaiul şi scutură praful. Apoi adap-o cu clei, ca să intre bine în scândură …, apoi umple găurile cu rumeguş, dându-l în straturi, care să se usuce pe rând, şi apoi ipsoseşte-o”.

De la Dionisie de Furna până astăzi s-a căutat în general să se înlocuiască materialul suportului  degradat cu unul nou care trebuie să ocupe acelaşi volum cu cel degradat.

Acelaşi lucru este valabil şi azi în cazul folosirii produşilor sintetici introduşi în operă pe cale injectabilă.

Pentru a vedea efectul real al metodelor de consolidare cu consolidanţi organici sau cu consolidanţi sintetici injectabili, propunem o experienţă în care încercăm să măsurăm indicele de penetrare al consolidanţilor în condiţii ideale. Scopul urmărit este de a vedea cât de mult penetrează consolidantul în interiorul probei şi cât de multe structuri reuşeşte să lege între ele.

Pentru aceasta s-a confecţionat o incintă din carton umplută cu rumeguş fin extras de la o Icoană. Într-un caz s-a injectat o soluţie apoasă de clei de piele 6%, iar în celălalt caz, s-a injectat o soluţie cetonică de Paraloid B72 - concentraţie 4%. Cantitatea de consolidant injectată în cele două cazuri a fost de 10ml.

Rezultatele au fost extrem de clare şi au arătat că în niciunul din cazuri soluţiile nu penetrează în adâncime, aşa cum ar fi ideal. În momentul în care sunt introduse în probă, sunt înconjurate instantaneu de pulberea de rumeguş care, practic, stopează penetrarea soluţiilor în interior, formând un bol compact care nu regenerează coeziunea distrusă de atacul biologic. Acest lucru se întâmplă datorită mai multor cauze care se conjugă: - în primul rând, polarităţii diferite a materialelor componente, a substanţelor hidrofobe din compoziţia lemnului, tensiunilor superficiale etc. În cazul în care un suport astfel degradat este injectat în mai multe puncte, vom obţine o serie de boluri, cele mai multe independente între ele, care îngreunează icoana într-un mod inutil, cu efect nul de consolidare.

Dar nu este numai atât; am introdus un material nou în operă, cu particularităţile lui specifice, cu tensiuni noi, altele decât cele pe care le cunoscuse icoana (şi care au lăsat urme în  pelicula de culoare, în craclurile de bătrâneţe, poate în fisurile de-a lungul fibrei etc., într-un cuvânt în ”particularităţile specifice operei de artă.”)

Se ştie că toate adaosurile de materiale noi în componenţa operei, produc tipuri specifice de degradări, care, în final, ajung pe suprafaţa stratului pictural, alterând integritatea şi particularitatea specifică operei de artă. Mai ales la suport, al cărui aport la producerea de cracluri de bătrâneţe şi fisuri este hotărâtor.

Prin abordarea acestor metode şi cunoscând efectele lor în timp, nu facem altceva decât să schimbăm traiectoria normală a vieţii operei aşa cum ne-a parvenit. Şi tocmai prin aceasta încălcăm unul din principiile de restaurare, şi anume acela de a nu schimba caracterul operei de artă, aşa cum a ajuns la noi.

Operaţiuni precum transpunerea stratului pictural pe un suport nou cu aceeaşi vechime şi de aceeaşi esenţă cu originalul, ca şi operaţiunea de parchetaj, suferă de aceleaşi neajunsuri, iar rezultatul final este acelaşi şi anume schimbarea particularităţilor specifice ale operei.

În ce priveşte îndrumarul lui Dionisie de Furna, trebuie spus că acesta răspundea unei  exigenţe diferite de cea de azi, cea a sec. al XVIII-lea, când opera de artă trebuia să reprezinte şi să descrie literar realitatea în primul rând, iar  pentru acest fapt, opera de artă trebuia să fie cât mai întreagă (,,să îndreptezi icoana”) şi liniară pentru ca mesajul literar să fie cât mai repede însuşit. Astăzi restauratorul este chemat să conserve urmele originalului ca pe un fapt de memorie colectivă şi o experienţă preţioasă, pe care o aşterne la baza gândirii contemporane de care aceasta are nevoie şi pe care aceasta se sprijină nemijlocit.

Luând în considerare metodele de mai sus şi cunoscând rezultatul la care se poate ajunge, s-a hotărât să stabilim problematica la care trebuie să dăm un răspuns şi apoi să alegem metodele cele mai adecvate.

Starea de conservare a Icoanelor de la Humor, descrisă mai sus, în care pe faţă nu se putea acţiona, iar pe verso de asemenea, deoarece exista un strat pictural care s-a hotărât să fie conservat, precum şi necesitatea de a repoziţiona Icoanele pe Iconostas la locurile lor, pe  verticală, sprijinite pe bazele lor,  ne-a forţat să intervenim pe laturile Icoanelor.

Tema pe care ne-am propus-o a fost să refacem legăturile între structurile sănătoase din interiorul icoanelor, considerând că prin aceasta vom reda rezistenţa mecanică iniţială a suportului lemnos, cu un plus de material lemnos nou cât mai redus.

Prima operaţiune a fost să alcătuim o documentaţie foto şi o documentaţie gabaritică cât mai amănunţită. După aceea versoul a fost detaşat de partea din faţă şi s-a eliminat pulberea de rumeguş. S-a constatat că atacul biologic a fost produs în etaje şi s-a trecut la consolidarea structurilor de rezistenţă între ele. Lemnul folosit a fost lemnul de balsa, datorită calităţilor sale, şi anume: greutate specifică redusă 0.16kg, coeficientul de încovoiere 14(kJ/m3), coeficientul de comprimare în direcţia fibrei=14900 N/m3.

Au fost consolidate cu precădere structurile de rezistenţă de la baza Icoanelor către verticală. Aceste structuri au avut cea mai importantă contribuţie la starea de conservare a Icoanei, aşa cum ne-a parvenit. Apoi au fost montate marginile care urmau să joace rol de structuri de închidere a versoului cu faţa.

04
03
05
16
06
08
07
09
10
11
13
14
15
17
18
19
20
21
23
22

 

Necesitatea de a monta structuri de consolidare întregi pe lateralele icoanelor, a complicat schelajul interior, deoarece efectul noilor tensiuni a trebuit să fie contrabalansat de forţe contrarii.

Intervenţiile de restaurare executate au avut în vedere în permanenţă ordinea priorităţilor, stabilită de la început, care definea că primul pas este refacerea legăturilor sănătoase între ele pe traiectoria forţelor care se descarcă la bază.

A doua prioritate a constituit-o alcătuirea suportului de rezistenţă dictată de tipul de prindere al Icoanelor în Iconostas. Dacă Icoanele ar fi avut un alt sistem de prindere pe Iconostas, schelajul interior ar fi avut altă configuraţie.

 

26a

A treia prioritate a constituit-o găsirea unor raporturi juste, şi echilibrarea lor, între forţele noi puse în operă cu o cantitate de material lemnos cât mai scăzut şi cu un contact cât mai redus al acestui material cu originalul. Acest lucru a fost realizat prin crearea unor legături mobile între structurile noi, realizarea unor legături semimobile între aceste structuri, realizarea unor elemente de contraforţă prin utilizarea unor materiale cu capacităţi elastice diferite şi utilizarea materialului lemnos cu grosimi diferite.

Sistemul de prindere a noilor structuri a fost prin legături de tip mecanic, nut şi feder, acolo unde aceasta a fost posibil şi prin încleiere cu clei de piele în concentraţie 8% + conservant, depus în puncte de ancorare şi nu dispus pe toată suprafaţa de contact.

În final, suportul lemnos al feţei Icoanei şi suportul lemnos al versoului Icoanei au fost închise ca într-o casetă cu capac.

 

La  Iconostasul Bisericii Arbore, unghiul de abordare al intervenţiilor de restaurare a ţinut cont de starea de degradare specifică în care se afla stratul pictural în relaţie cu suportul.

Deoarece stratul pictural prezenta o aderenţă bună la substructurile suportului din imediata vecinătate (aproximativ de 5mm în adâncime) şi deoarece mai în profunzime legăturile erau distruse de atacul biologic, s-a considerat că abordarea cea mai potrivită ar fi ca să se lege substructurile dintre ele, dinspre stratul pictural spre interior.

Aceasta s-a realizat prin introducerea unui număr de aprox. 2400 elemente confecţionate din lemn de salcâm, cu grosimi mai mici decât orificiile de zbor, care să fie introduse prin ele şi care să preia sarcinile de rezistenţă la încovoiere ale suportului.

În această ordine de idei s-au efectuat măsurători ale greutăţii straturilor componente, astfel :

A) Stratul pictural are o greutate de ~ 54,8kg. Această valoare a fost obţinută prin măsurarea unei probe de 8 gr. care a fost înmulţită cu suprafaţa totală a Iconostasului.

B) Suportul are o greutate de aproximativ 657kg. - valori obţinute prin măsurarea masei unor elemente de suport detaşabile din Iconostas şi este capabil să suporte o greutate de 10 ori mai mare, adică 6.570kg.

Apoi s-a trecut la localizarea şi identificarea structurilor sănătoase de pe versoul Icoanelor şi după ce acestea au fost notate,  s-a efectuat legarea lor cu baghete de lemn care sunt introduse prin orificiile de zbor prin legături de tip ancoră, cu direcţionare încrucişată.

După uscarea materialelor noi introduse în operă, s-a constatat că suportul a căpătat o rezistenţă vizibil îmbunătăţită, iar stratul pictural prezintă, de asemenea, o mai bună aderenţă la suport.

27a
24a

 

Concluzii:

• 1. Procedeele de consolidare prin injectări de diverse tipuri, cu diverse tipuri de consolidanţi, de origine animală sau sintetică, nu rezolvă problemele de coeziune între straturile suporturilor degradate în urma atacului biologic. Consolidarea prin injectarea suportului cu soluţii de consolidare ar trebui folosite doar acolo unde testele confirmă un rezultat pozitiv şi nu se pot aplica alte metode de consolidare.

• 2. Transpunerile pe un suport nou, din lemn de tipuri diferite sau pe alte tipuri de suport, pot provoca degradări majore ale stratului pictural, contribuind mai degrabă la accelerarea procesului de degradare decât la consolidarea lui (de ex. prin cracluri noi datorate forţelor de contragere ale fibrei lemnoase ale materialului lemnos nou, pus în operă).

• 3. Tratarea suporturilor de lemn care au suferit un atac biologic masiv ar trebui abordată prin focalizarea atenţiei către problematica de rezistenţă a structurilor componente şi a tensiunilor dintre aceste componente, înţelegerea lor în funcţie de poziţionarea obiectului post-intervenţie restaurare, a condiţiilor de micro şi macro-climat în care va fi conservat ansamblul. Rezolvarea problemelor de rezistenţă se va efectua cu secvenţe de masă lemnoasă care trebuie să se anihileze reciproc din punct de vedere al tensiunilor şi care vor fi puse în operă prin puncte de sudură şi nu prin aplicarea adezivului pe toată suprafaţa. Iar secvenţele de masă lemnoasă noi, ar trebui folosite în aşa fel încât să urmărească traiectoria vechilor structuri lemnoase de rezistenţă.

 28a

 

 

 
Google bookmarkDel.icio.usTwitterFacebook

Editura ACS

Login Form



Harta mostenii tale

adv brosura

Autorii acs.org.ro

Parteneri media

logo-ARHITECTURA

Joomla Templates and Joomla Extensions by JoomlaVision.Com

Contact

Contactati-ne folosind formularul de mai jos!