Surse orientale din iconografia bizantina PDF Imprimare Email
Autor dr. Nazen Peligrad   
Miercuri, 15 Februarie 2012 21:13

Arta antică greacă a fost un moment intermediar pentru că a creat un canon ideal de frumuseţe atletică (Policlet cu Doriforul – canonul de şapte capete, Lisip cu Apoxiomenos - canonul de 8 capete) ancorat în proporţiile naturale umane, pe când arta Orientului sau indiană este o artă masivă, supradimensională, care nu urmărea frumuseţea trupească şi avea scopul de a se impune în faţa privitorului. Se pot crea analogii sau diferenţieri iconografice între Hristos şi Buda. După studiile lui Strzygowski[9] cele două tipuri iconografice diferă din punct de vedere conceptual: Buda rămâne mereu tânăr, pe când Hristos apare din ipostaza unui tânăr imberb până la maturitate, cu barbă. Evoluţia fiziologică este importantă pentru religie. Această contradicţie poate fi pusă în legătură cu relaţiile dintre nordul şi sudul Mesopotamiei. Se pot contura două tipuri iconografice: Hristos ca tânăr imberb, contopire între iranism (cu părul scurt şi creţ) şi grecitate (cu părul lung până la umeri) şi reprezentarea Mântuitorului ca adult, propovăduind învăţăturile creştine.[10] De la Roma spre Asia Mică a circulat primul model Hristos grec, cealaltă imagine ne apare pe opere care se pot urmări pănă în Egipt sau Siria până s-a aflat că Alexandria şi Antiohia sunt porturile de plecare pentru spaţiile din urmă.[11]


Tipul iconografic al lui Issus cu părul scurt, creţ poate să fie apărut într-o zonă de graniţă între Transxaxonia şi Asia Mică. Pixida din fildeş, originară din Antiohia are pe revers scena sacrificiului lui Abraham, unde se observă un altar de tip mazdaic. Apostolii care îl înconjoară pe Isus crează analogii cu frescele din mânăstirile siriene de la Lacurile Sărate (Lacurile cu Pucioasă) care aveau şi relaţii cu populaţia din nordul Mesopotamiei. Imaginea exemplară (modelul) Isus în variantă greacă se vede cel mai bine în placa de origine constantinopolitană cu Hristos ca retor (orator). Ca adult Hristos cu barbă apare pe un capac din Mesopotamia de Nord la Echmiadzin. Este un diptic în cinci registre. Hristos apare în alte reprezentări iconografice cu barbă şi cărare pe mijloc. Aceasta este imaginea propusă de şcoala de teologi de la Edessa care va deveni modelul dominant în care imaginea semitică o îndepărtează pe cea iraniană (dipticul de la Paris). De asemenea, tipul iconografic al Mariei este un model iraniano-grec în reprezentarea Fecioarei ca Hodighitria, aşa cum se poate vedea în mozaicul de pe partea de V a Bisericii Nativităţii din Betleem.


Este semnificativă pentru istoria romană târzie, şi nu numai, opera de artă privită ca o formă închegată dintr-un organism dimensionat, creând posibilitatea de a fi interpretată[12] (de exemplu reprezentările figurate oriental-elenistice, iconografia imperială romană târzie sau a celei bizantine). Această formă a unei reprezentări figurate poate fi privită din perspectiva unei tipologii a culturilor, coduri interpretate ca semiotici omoloage între ele pe baza unor legi de transformare[13]. Revelator este faptul că opera îşi transformă semnificaţiile în semnificanţi ai altor semnificaţii, pornind de la geneza formelor[14]. Evoluţia limbajului iconografic asirian este încărcată cu toate elementele simbolice transmise în spaţiul manifestărilor artistice ale Orientului antic găsindu-şi acurateţea vizuală în reprezentările partice şi sasanide, preluarea simbolurilor imperiale orientale în propaganda imperială romană şi mai târziu sinteza artei bizantine. Opera de artă are în alcătuirea ei structuri de comunicare, fiind şi un sistem de gândire format dintr-o reţea complexă de influenţe[15]. Prin comunicare se urmăreşte semnificaţia, ordinea, evidenţa, valoarea informaţiei prin stabilirea unor raporturi sociale şi culturale compuse din sisteme de semne.[16]


Ceea ce încercăm să demonstrăm este faptul că simbolistica, semnificatul în limbaj semiotic, este drastic limitată, măcar uneori, de caracteristicile referentului (obiectul-corpul uman). În cazul nostru, corpul uman – faţa, în primul rând – oferă un număr limitat de trăsături care să fie astfel alterate încât să transmită ceva mai mult decât informaţia strict vizuală. Ochii supradimensionaţi, de pildă, chiar dacă se reîntâlnesc în orizonturi culturale şi geografice vaste, depăşeşc limitele tehnice cu ajutorul convenţiilor vizuale prin introducerea lor într-un discurs iconografic coerent.


Începând de la reprezentarea asiriană şi pânăla cea constantiniană, implicit cea bizantină, se poate vorbi de o concepţie ciclică, periodică a timpului. În acest spaţiu plastic totul este recompus, reabsorbit într-un element de bază static. De exemplu, în jurul regelui, persoană divină, se construiau toate semnele divino-imperiale, toate elementele istorice sunt ierarhizate, subordonate în conţinut unei origini unice, unui scop unic, acela de a subordona privitorul unei ordini autoritare şi absolute[17], caracterul tiranic oriental atingând apogeul în perioada asiriană. Se poate vorbi despre conexiunile şi transmiterea unor elemente culturale prin sicretismul civilizaţiilor care s-au perpetuat în spaţiul mesopotamian. Listele regale asiriene fac legătura cu mormintele regale din al treilea mileniu, din dinastia timpurie I-III protoimperială şi akkadiană, dar şi cu spaţiul cultural din Valea Indusului.[18]

 

Autorii discursului iconografic din Orientul antic, şi nu numai, au fost preocupaţi de capacitatea privitorului de a recepta şi asimila informaţia reprezentării vizuale, la raportul comunicativ dintre mesaj şi receptor. Necesitatea înţelegerii formării contextului iconografic din Orientul antic este inevitabil legată de percepţia întregului ansamblu iconografic elenistic, constantinian, bizantin şi de modul de organizare al acestuia într-un context social-cultural. Reprezentarea vizuală bizantină, întâlnită pe pereţii bazilicilor, în iconografia monetară, tapiserii, sarcofage, obiecte de cult, avea o influenţă ideologică asupra conştiinţei credincioşilor.


Legile percepţiei se formează în interiorul unor modele de cultură determinate[19] bunăoară: canonul imobilităţii contemplative, hieratismul în reprezentarea figurii umane a însemnat axa limbajului iconografic din Orientul apropiat sau chintesenţa artei bizantine prin simboluri rituale: aghiasma, semnul crucii, liturghia canonică citită în timpul slujbei, cântarea sfântă, obiectele de cult: tămâia, lumina lumânărilor, podoabele sau frescele parietale. Aceste canoane s-au reflectat în redarea personajului în ansamblu, chip, veşmintele, poziţia în câmpul de reprezentare. Pe baza unei analize precum segmentarea în unităţi de minimă semnificaţie se ajunge la stabilirea existenţei convenţiilor cunoscute de emitent--receptor prin mesaj, prin analizarea în timp şi spaţiu a imaginii.

<< Început < Anterior 1 2 3 4 5 Următor > Sfârşit >>
(Pagna 2 din 5)
 
Google bookmarkDel.icio.usTwitterFacebook

Alte articole publicate de acest autor


Editura ACS

Login Form



Harta mostenii tale

adv brosura

Autorii acs.org.ro

Parteneri media

logo-ARHITECTURA

Joomla Templates and Joomla Extensions by JoomlaVision.Com

Contact

Contactati-ne folosind formularul de mai jos!