Mănăstirea Văcăreşti PDF Imprimare Email
Autor Anca Dina   
Marţi, 18 Ianuarie 2011 18:41

 

vacaresti_demolareUn monument dispărut, o poveste ce nu trebuie sa fie uitată

Când am ajuns pentru prima oară la locul unde odinioară era Mănăstirea Văcăreşti (pe strada Văcăreşti, aproape de Piaţa Sudului), am găsit un spaţiu gol, sau mai bine spus, o groapă imensă acoperită parţial de fundaţii solide, parţial de gunoi, de macarale înălţate semeţ sau prăbuşite sub povara propriilor greutaţi ori a timpului. Acum, pe locul acela este un mall.


02_vacaresti_ansamblu_natural_m

Despre biserica mănăstirii Văcăreşti istoricul de artă Vasile Drăguţ spunea că „reprezintă o fericită sinteză a tot ce se produsese mai reprezentativ în vechea arhitectură muntenească”[1]. Ctitorul acestui aşezământ, ce avea să devină “cel mai mare ansamblu monumental ridicat la noi în ţară”[2], este Nicolae Mavrocordat, iar lucrările de construcţie la ansamblu debutează la 25 decembrie 1715. De-a lungul timpului Văcăreştiul a fost afectat de incendii, de cutremure sau vijelii, de sisteme politice care i-au schimbat funcţia de la cea de mănăstire la temniţă politică, pentru a culmina în decembrie 1986 cu raderea sa de pe faţa pământului la ordinul dictatorului Ceauşescu.

Pentru a opri demolarea s-au făcut o serie de demersuri sau proteste în care au fost implicaţi mulţi oameni de cultură, s-au găsit de către arhitecţi numeroase soluţii care puteau salva monumentul, dar nici un argument nu a stat în faţa deciziei dictatorului. Se spune că pentru o perioadă limitată Ceauşescu însuşi ar fi fost întemniţat la Văcăreşti, ceea ce a lăsat se pare, o amprentă puternică asupra sa.

Cu scopul de a se „spăla” oarecum fapta, în timpul demolărilor s-a permis extragerea unor componente artistice de la monument. Astfel au fost salvate fragmente de pictură murală, capiteluri, portaluri, coloane, ce se păstrează astăzi dispersate în mai multe locaţii. Condiţiile în care s-au făcut aceste recuperări au fost inumane. Din povestirile celor care au participat la extrageri sau din jurnalele de şantier ale momentului aflăm despre lipsa de materiale, despre temperaturile scăzute în care se lucra, despre produsele folosite la operaţiuni care îşi pierdeau proprietăţile, despre riscul de prăbuşire a monumentului parţial demolat, despre dificultăţile de transport ale fragmentelor recuperate sau condiţiile improprii de depozitare a acestora, despre durerea profesioniştilor siliţi să participe la distrugerea a ceea ce vroiau să conserve, despre întâmplări fară precedent şi sperăm, fără repetare.

Ce s-a întâmplat cu fragmentele recuperate este o altă poveste, deloc mai veselă.

Imediat după extragere, acestea şi-au început „agonia” în căutarea unui spaţiu pentru depozitare. Destinul nefericit a făcut ca nicăieri să nu se găsească suficient loc pentru a le adăpostii. Astfel, s-a dispus împărţirea lor către diverse sedii de instituţii. În timp şi aceste spaţii au trebuit eliberate, astfel încât a urmat o nouă schimbare de „domiciliu”. Printre aceste spaţii au fost: Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Colecţiilor, Casa Melic, Universitatea de Artă...

Fondurile acordate, pentru ca lucrările de conservare-restaurare a fragmentelor să se poată desfăşura s-au obţinut cu mari greutăţi şi după lungi aşteptări. Euforia anilor ’90, ’91 conform căreia urma să se refacă o serie de biserici printre care şi cea de la Văcăreşti, iar fragmentele să facă parte integrantă din aceasta, a trecut uşor dar sigur, fără să lase vreo urmă. Între timp, degradările fragmentelor conservate în condiţii improprii şi încărcate de materialele folosite la extragere (în cazul picturii murale pentru extragere se aplică un facing cu rol de protecţie care este compus din mai multe straturi celulozice sau textile impregnate cu cleiuri) s-au accentuat, iar procesul de conservare – restaurare a devenit tot mai dificil şi mai costisitor.

Despre acest proces este mult de spus, tocmai de aceea el trebuie sa facă parte dintr-un articol separat.

În prezent o parte a acestor fragmente pot fi văzute la Muzeul Naţional de Artă sau la Palatul Mogoşoaia.

În ceea ce priveşte perspectiva punerii în valoare a acestor urme ale Văcăreştilor se pot invoca gândurile profesorului Drăguţ care spunea: „...răspunderea faţă de operele trecute nu revine doar specialiştilor, ci întregii societăţi, tuturor indivizilor care o compun. Abia din momentul în care acest adevăr va fi cunoscut şi recunoscut ca atare, vom putea spera că omenirea s-a lepădat de unul din cele mai grele vicii ale sale: devorarea vinovată a propriilor creaţii, în fapt ştergerea memoriei proprii, reducerea la nimic a propriei personalităţi”[3].

03_vacaresti_biserica_m04_vacaresti_interior_m
06_vacaresti_demolare__m
07_Untitled-11
08_vacaresti_extragere_001
09_vacaresti_macarale_m


12_fragmente_piatra_m11_fragmente_piatra_m13_fragmente_piatra_m
Fragmente de piatră extrase de la Văcăreşti depozitate în condiţii improprii

14_desprindere_aureola_m15_dislocari_partea_inferioara_01_m16_portret_001
Degradări ale fragmentelor de pictură murală extrase de la Văcăreşti


[1] Vasile Drăguţ, Scurtă documentaţie istorică şi arhitecturală a fostului ansamblu monastic Văcăreşti din Bucureşti, BCMI 1974, nr. 2

[2] Liana Bilciurescu, Cercetarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentului, BCMI 1974, nr. 2, pag. 8

[3] Paolo şi Laura Mora / Paul Philippot, Conservarea picturilor murale, Ed. Meridiane, Bucureşti 1986, pag. 19

 
Google bookmarkDel.icio.usTwitterFacebook

Alte articole publicate de acest autor


Editura ACS

Login Form



Harta mostenii tale

adv brosura

Autorii acs.org.ro

Parteneri media

logo-ARHITECTURA

Joomla Templates and Joomla Extensions by JoomlaVision.Com

Contact

Contactati-ne folosind formularul de mai jos!